5
Mi-a răspuns că da, şi uite-aşa am avut şi basistă. O chema Adriana Iliescu şi era foarte talentată şi drăguţă. Poate puţin prea liniştită.
     La şcoală am găsit o solistă vocală care a vrut să intre în formaţie. O chema Doina. Şi eu aş fi putut să cânt vocal (cântasem deja la "Excentric"), dar voiam să mă concentrez la chitară şi m-am bucurat când am găsit-o pe Doina.
     Am început repetiţiile în camera mea, etaj 8, bloc "Eva" (Bucureşti). Eu şi Jenny aveam chitări "reci". Adriana n-avea bas, avea tot o chitară "rece" şi cânta pe chitară ceea ce ar fi trebuit să cânte pe bas. "Trăgeam" toate cu vocea, iar pentru Jacky construisem nişte tobe astfel: scuipătoarea de la un teatru în loc de fus, toba mare era o valiză, cumpărasem o pedală de tobă mare şi un cinel prăpădit cu 10 lei, pe care-l înfipsesem într-o coadă de mătură înfiptă şi ea, la rândul ei, într-un stativ de pom de Crăciun. Toba mică şi tum-tum-urile erau oale şi cratiţe de diferite mărimi, iar ca să nu deranjăm vecinii le acoperisem cu mileuri croşetate de bunica. Beţele erau nişte linguri de lemn. La fiecare repetiţie, punea fiecare câte 3 lei de căciulă pentru fondurile formaţiei. Aşa am putut, cu timpul, să cumpărăm diferite scule care ne lipseau. Am repetat aşa vreo juma' de an, după care a trebuit să o înlocuim pe Jacky din cauză că era aritmică. Am găsit o nouă toboşară, pe care o chema tot Anca, şi era foarte "lungă" dar avea, cât de cât, ritm. Doina, solista vocală, a părăsit formaţia şi a trebuit să cânt eu vocal. Mergea deja mai bine, învăţasem acordurile şi începusem, timid, cu mici părţi melodice - solo. Aveam chiar şi o compoziţie, se numea "Bucle", şi hotărâsem să dau acelaşi nume formaţiei. Am pictat pe un capac de bere călcat de tramvai un fond roz, am scris pe el cu verde "Bucle" şi i-am lipit şi o buclă blondă. Eram mândră că făcusem insigna formaţiei!
     Până acum se petrecuse totul numai în casă. Căutam o pianistă. Nelu Diblă, o cunoştinţă de-a mea, basist şi elev la Liceul de Muzică din Bucureşti, m-a sfătuit să caut o pianistă la şcoală la el, deoarece acolo erau multe fete care cântau la pian. L-am rugat să mă ajute şi i-am spus că vreau o tipă "haioasă" şi "ţăcănită". Mi-a răspuns că nu prea sunt fete aşa cum vreau eu, în afară de una singură, dar aia e prea de tot… "A sărit pe geam - mi-a spus el - când am avut inspecţie". „Exact aşa ceva vreau - am răspuns. Fă-mi rost de numărul ei de telefon!". Pe atunci nu ştiam că fata aceea o să devină cea mai bună prietenă a mea… şi că această prietenie va dura până în ziua de azi, deşi s-au scurs 35 de ani, şi mai continuă!
     Lidia (e-mail): Era spre sfârşitul anului şcolar 1969... Tocmai rămăsesem corigentă la chimie şi română când colegul meu de bancă şi de "chiul", Nelu Diblă, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu pianistă într-o trupă rock de fete, la o tipă, Anca Vijan, care era chitaristă şi căuta aşa ceva. De rock nu prea aveam habar… Eram pe-a unşpea la Liceul de Muzică "G. Enescu", secţia pian, nu fusesem încă la nici un chef şi bântuiam doar pe la concertele simfonice de la sala Radiodifuziunii, dar nu pentru că muzica simfonică ar fi fost pasiunea mea ci pentru că mă întâlneam cu colegii de clasă şi stăteam la şuetă. Pag. 6