14
cap, (îl are şi acum) ca un calculator de performanţă... Procesa tot, ţinea minte tot, pentru toată trupa, şi nu numai piesele compuse de ea, ci chiar şi pe cele scoase de pe bandă. Memora tot ce cânta fiecare la instrumentul său şi auzea totodată în ansamblu. În sfârşit, iată-ne în formula:
      Anca Vijan – chitară – solo
     Carmen Cula – chitară - armonie
      Adriana Iliescu – bas
      Lidia Creangă – baterie
cântând la seara de dans ASE.
     Anca (e-mail): Mare mi-a fost bucuria când am văzut reacţia studenţilor. Până atunci nu se prea mişcase lumea la concertele noastre, ci stătea cu gura căscată, uitându-se la noi. În seara cu pricina ţopăiau toţi ca înţepaţi de albină! Mi-am dat seama că trupa începuse să sune mult mai omogen. De bucurie, m-am trântit în genunchi, am început să urlu ca o disperată şi mi-am sfâşiat ciorapii. Eram pe drumul cel bun.
     Lidia (e-mail):Ascultam foarte multă muzică rock, pop, blues de pe benzile magnetofonului “Tesla”, pe care ni-l împrumutase Nicu Pop, electronistul Casei de Cultură a Studenţilor. Şi pentru că noi ne făcuserăm nişte tricouri cu numele noastre pe o parte şi cu genul de muzică pe cealaltă (pe vremea aceea pop), Nicu Pop se considera soţul nostru. Fiecare dintre noi căuta să cânte la instrumentul respectiv după “ureche”, adică pur şi simplu executam corect tot ceea ce interpretau formaţiile consacrate de pe bandă. Eu trebuia să deosebesc sunetul dintre toba mare, tobă mică, tumuri şi dintre cinel şi fus. Anca era cea mai rapidă şi de multe ori ne explica şi nouă. Încet, încet, reuşiserăm să ne facem un repertoriu pe care-l cântam la serile de dans. Începuserăm să progresăm şi sunam chiar bine ca trupă, adică sunam împreună şi ne înţelegeam din priviri când era vorba de câte un solo de chitară sau de finaluri de piese, dar o veste tristă ne-a pus pe gânduri. Adriana Iliescu se hotărăşte să se mărite cu prietenul ei, care era bulgar, deci urma să plece din ţară şi din trupă. Eram derutate. Iar să căutăm o fată pentru bas? Nu mai exista decât la “Venus”, o altă trupă de fete, care deja apăruse pe la TV... Sunau mai mult a muzică uşoară, iar ele se considerau trupă pop. Noi le tot pomeneam: „Ia uite, bă, ce cântă alea... cică pop... Ei lasă că le arătăm noi cum e cu pop-ul” Aşa că, Anca i-a pus lui Carmen basul în braţe şi am rămas în formulă de trei. Ne-am chinuit ceva timp în formula aceasta:
      Anca - chitară, Carmen - bas, eu - tobe.
     Anca trebuia să cânte şi vocal. Carmen încerca şi ea să facă terţa la refrene şi pe unde se mai putea, ca să nu sune “gol”. Gol nu suna, dar ne mai trebuia o voce, aşa că Anca ne-a adunat în consiliu de formaţie şi, dacă tot ne trebuia o voce, hotărăşte ea că de ce nu un grup vocal. Zis şi făcut! În câteva zile, nu ştiu unde le găseşte pe: Mariana, Luminiţa şi Mona şi începe să le înveţe să facă terţe şi cvinte, ca să Pag. 15