4
am împlinit 16 ani… exact de ziua mea. Mama a intrat pe uşă şi a scos la iveală ceea ce ascundea la spate… o chitară! "Mamma mia!" ce bucurie pe capul meu!... Am sărit vreo juma' de oră cu chitara-n braţe, de pe podea pe pat, din pat pe fotoliu, de pe fotoliu pe masă şi aşa mai departe… Numai pe fereastră n-am sărit că locuiam la etajul 8 şi… era păcat de chitară. Tare fericită am fost! A fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea! Nu mai ştiu cum o chema pe chitară… Maria?… Elisabeta?… Nu contează! Nu era cine ştie ce. Era o chitară rece, producţie românească, şi nu o mandolină stricată sau o foaie de caiet.
     În sfârşit, chitară aveam… Ceea ce îmi lipsea era… trupa. Şi acum urmează răspunsul la întrebarea: "Cum ţi-a venit ideea să-ţi faci o trupă de gagici?"
     Cele 2-3 acorduri pe care le învăţasem pe foaia dictando nu le ştiam pe chitară, deci, cu alte cuvinte, nu ştiam nimic la chitară, dar eram sigură că o să învăţ foarte repede şi am sunat-o pe una dintre cele mai bune prietene a mele, Jacky, care era "hippy", la fel ca mine. Când am întrebat-o dacă vrea să facem o formaţie, în care ea să bată la tobe, a găsit ideea interesantă. O singură problemă ne stătea în cale: ea nu ştia să cânte la baterie nici măcar cât mine pe griful de chitară desenat pe hartie. Adică nici măcar nu-şi desenase vreodată o baterie pe ceva! Am încercat s-o consolez. I-am zis că eu cunosc un băiat, Bebe (fratele meu de cruce şi bateristul formaţiei "Excentric"), care poate să-mi arate cum se bate, şi după aceea o să-i arăt eu ei. Zis şi făcut! M-am dus la Bebe şi mi-a arătat câteva ritmuri, apoi m-am întâlnit cu Jacky şi am repetat ce-mi arătase Bebe, pe mese şi scaune. Nu prea mergea… Jacky învăţase cum se bate, dar nu prea ţinea ritmul, iar pe vremea aceea încă nu ştiam de existenţa oamenilor aritmici. I-am spus că trebuie să studieze mai mult ca să iasă trupa mai repede. Între timp am căutat mai departe persoane pentru a întregi formaţia. Învăţasem deja să schimb acorduri. Îmi arătase Cornel Dogaru, un băiat care cânta minunat la chitară. De la el am învăţat multe lucruri.
     Căutând membri pentru formaţie, mi-am dat seama că persoanele pe care le întrebam dacă ştiu să cânte erau fete, nu băieţi. Începătoare fiind, n-am avut curajul să caut băieţi care deja ştiau să cânte, căci nu m-ar fi luat în serios… Iar cu băieţii care nu ştiau să cânte, dar doreau să înveţe, nu ştiam cum să procedez. Fetele îmi erau mai apropiate. Eram prea puştoaică şi aveam încă reţineri. Deci, m-am hotărât să caut fete...
     Am găsit o chitaristă grecoaică, Jenny Iliopulos, care ştia deja să cânte acorduri (aşa era moda pe-atunci, cu mai mulţi chitarişti în trupă). Îmi fugeau ochii în stânga şi-n dreapta, doar, doar voi zări vreo gagică cu vreun instrument în braţe. Am fost la ştrand şi, tot uitându-mă, am descoperit o fată care cânta la chitară sub un pom şi am întrebat-o dacă vrea să cânte la bas în formaţia mea. Pag. 5