20
     Anca (e-mail): Eu am cântat cu Madix 4 luni, tu ai plecat după o lună, ziceai că ai nu ştiu ce probleme cu Conservatorul... certuri acasă... mă rog... dar banii pentru tobe tot n-au fost suficienţi şi a trebuit să vând inelul de aur primit de la mama, cadou de ziua mea când am împlinit 18 ani.
     Lidia (e-mail): M-ai întrebat pe mine dacă ştiu pe cineva care să-l cumpere şi eu am găsit-o pe maică-mea, care a dat 300 de lei pe el. Cu banii ăştia mi-ai cumpărat toba mică. Erai foarte mulţumită că iar aveam tobe. Anul 1972 a fost anul plecării mele din Conservator, unde nu mai reuşeam să fac faţă cursurilor. Examenele din prima sesiune le picasem cu brio. Plus de asta, secretarul BOB-ului pe facultate mă văzuse cântând în Restaurantul Universităţii şi mă criticase sever în şedinţa UTC pe an, afirmând că fac de râs Conservatorul prin atitudinea mea de a cânta în restaurant. Urmarea a fost că mi s-a interzis de a mai fi secretara UTC pe an şi mi s-a pus în vedere să aleg între studenţie şi... ”situaţia degradantă în care am fost găsită”. Totul începuse să devină foarte obositor pentru mine, aşa că, înainte de examenele sesiunii din vară, m-am hotărât brusc să mă duc la secretariatul facultăţii şi să-mi retrag actele. Secretara a rămas înmărmurită de ceea ce fac, iar eu mă simţeam eliberată. A fost o zi de pomină!... Părinţilor le-am spus imediat. Ştiam că oricum vor afla şi scandalul ar fi fost inevitabil. Am preferat ca acest scandal să se întâmple repede şi să treacă. Răsuflam uşurată că puteam să mă ocup numai de formaţie şi de tobe. Îmi doream foarte mult să plecăm să cântăm la mare, cum făceau toate trupele tari. Anca începuse din nou să caute fete, nu mergea deloc în 3, voia neapărat o solistă vocală ca să se poată ocupa ea de chitară. Aşa a apărut Gina... nici nu mai ştiu cum a ajuns să cânte cu noi...
     Anca (e-mail): Chiar nu-ţi aduci aminte? Întotdeauna mă uitam pe stradă după toate gagicile care cărau cu ele câte o chitară, sau în cluburi, la serile de dans le urmăream pe cele care dansau mai ritmic, mai aparte. Eram cu prietenul meu, Cătălin Stănescu, la Ateneul Tineretului la o seară de dans... căscam ochii la perechile care dansau... şi hai că-ţi mai zic ceva... şi tu erai acolo... numai că tu erai într-o discuţie aprinsă cu nu ştiu ce pletos, vreun admirator de-al tău. Tot uitându-mă prin sală mi-a sărit la un moment dat în ochi o fată cu părul blond şi lung... Chipul nu i-l văzusem încă pentru că dansa foarte zbuciumat. Era foarte ritmică şi dansa excentric. Am analizat-o vreo 5 minute şi mi-am zis „Asta e!, sunt sigură că e muzicală şi o să poată cânta vocal”. Nu ştiu de ce aveam eu pata asta pe creier, că toate gagicile care cântă vocal sunt „dizeuze” şi nu le interesează instrumentele, iar eu eram îndrăgostită de chitara mea şi nu voiam să atrag atenţia ca vocalistă... Aşa că am acostat-o pe această Gina şi am întrebat-o dacă ştie să cânte cu vocea. A spus că ea crede că da, deoarece este elevă la Liceul de Muzică nr. 1, la Secţia vioară. Imediat i-am propus să vină la Student Club, unde am eu o trupă de fete şi avem nevoie de o vocalistă. A fost încântată. Pag. 21