24
     Tu cu Johnny, suedezul, şi cu Alain, francezul, iar eu cu Thomas Schoen, neamţul. Ştiu că la un moment dat rămăseserăm fără bani. Ne-am gândit că era mai bine să rămânem în camping. Atunci ţi-a venit ţie ideea să mergem printre corturi ca să vedem cine răcneşte aşa de tare cu chitara şi vocea... erai convinsă că e un bărbat. Când am dat peste Păuniţa am rămas blocate! Era multă, mare, şi cânta la chitară acordată ruseşte, cu un singur deget pus bară peste toate cele 6 corzi. Am stat şi am ascultat cu gura căscată - avea o voce atât de groasă şi amplă că nu ne venea să credem că era femeie.
     Anca (e-mail): Ai dreptate! Cânta cu o chitară acordată în acord, deci numai cu un deget şi cu vocea. Pe atunci noi eram supărate că publicul masculin nu era concentrat aşa de mult la muzica noastră, ci la fundurile noastre, din care cauză, auzind-o şi văzând-o pe Păuniţa, mi-a venit ideea s-o întreb dacă vrea să cânte cu noi ca solistă vocală. Ea, fiind o fată solidă (ca să nu zic foarte solidă), nu era nici un pericol ca publicul masculin să fie atras de fundul ei şi speram să fie încântat de vocea ei. Ba din contră, mulţi aveau chiar frică de ea. Ăsta era un motiv. Al doilea motiv pentru care am vrut-o în trupă era că pe mine nu prea mă interesa să fiu solistă vocală, eu voiam să fiu chitaristă.
     Deci, în seara aceea, mi-am luat chitara, ne-am îndreptat spre cortul Păuniţei şi am început să cânt cu ea. Eu o “Dona, Dona,”... ea un “I Am Sailing”... eu un “Hey Jude”... ea un “Ionel, Ionelule”... până când ne-am înţeles şi am dat-o pe improvizaţii. Se adunaseră mulţi în jurul nostru şi “miorlăiau” împreună cu noi. Chiar şi tu îngânai o voce la piesele pe care le ştiai şi te-ai aşezat turceşte ca să poţi bate ritmul pe picioare - îţi făcuseşi vânătăi că nu loveai uşurel, ci cu toată puterea.
     Când s-a terminat “jam–session-ul” am întrebat-o pe Păuniţa dacă vrea să cânte cu noi la “Catena”. Mi-a răspuns scurt: “Eu nu cânt decât la mama în bucătărie”! N-am insistat. M-am gândit că dacă n-are chef de scenă, nu-i “rockistă“.
     Un an mai târziu, în ´73, uitasem definitiv de fata cu popoul mare. Era sfârşit de săptămână şi aveam cântare la clubul “Universitas”. Pe la mijlocul concertului, se deschide uşa şi cine apare?... Păuniţa! Am văzut-o şi, după ce-am terminat de cântat piesa, am atenţionat publicul: “Şi, în continuare, avem o surpriză pentru dumneavoastră... printre noi se află Păuniţa Ionescu, o fată foarte talentată, care va interpreta câteva piese din repertoriul internaţional!” Lumea a-nceput s-aplaude, Păuniţa se înverzise, dar n-a avut ce face şi a trebuit să vină pe scena.
     Nici ea, nici noi nu ştiam ce-o să cântăm, că doar niciodată nu repetaserăm cu ea vreo piesă. Noi eram rutinate, iar ea nu fusese în viaţa ei pe scenă. I-am şoptit la ureche: “Improvizează şi tu ceva!”... a luat microfonul în mână şi a anunţat: “Vă voi cânta o piesă din repertoriul lui Janis Joplin”. Habar n-avea de vreo piesă a lui Janis... Pag. 25