15
sune cât de cât a grup vocal. Repetăm noi ce repetăm şi iată că la orizont se iveşte posibilitatea de a cânta la Ateneul Tineretului. Nu mai ştiu cine ne-a propus să cântăm acolo, dar... a fost “o nenorocire”. Sunetul a fost prost, iar publicul, neînţelegând nimic, a început să arunce cu cutii de conserve goale pe scenă. Nişte băieţi mai glumeţi se urcaseră pe scenă şi începuseră să bată în tobe şi cinele cu crengi rupte din copaci, închideau şi deschideau staţia de bas şi asta în timp ce noi făceam eforturi disperate să ne auzim ce cântam. Sala nu era antifonată (că nici nu se ştia ce-i aia pe atunci) şi ne venea sunetul înapoi. Anca era distrusă, i se părea că lumea se sfârşise aici, că toţi or să râdă de-acum înainte de noi şi că fără trupă viaţa ei nu mai avea nici un sens. Ca ultim gest hotărâse să se arunce pe fereastra de la ea de acasă. Noroc de Cătălin, prietenul ei, care a fost lângă ea şi a lămurit-o că nu se merită şi să continue cu formaţia. Şi totuşi, cuiva tot i-a plăcut... Era un italian, Pino. Vorbea bine româneşte, părinţii lui făceau parte din nu ştiu ce partid comunist din Milano şi ceruseră azil politic la noi. Pino era basist şi avea şi el trupa lui. Urma să cânte în “Club Zeppelin”, pe 29. Ne-a invitat să cântăm pe sculele lui; avea staţie de 2000 W, ceea ce era o minune pentru noi. Numai că, după eşecul de la Ateneul Tineretului, Anca renunţase definitiv la grup vocal, cu riscul să rămânem în trei. Bineînţeles că pe 29 ne-am dus să cântăm la „Club Zeppelin”, dar n-am mai apucat. “Minunea” de staţie a lui Pino s-a încins aşa de tare încât s-a ars, a ieşit fum şi a venit pompierul sălii. N-a mai cântat nimeni în seara aceea.
     Între 10 şi 17 mai ‘71 s-a organizat, de către Facultatea de Arhitectură, „Al 2-lea Festival de Muzică Pop”. Noi nu am cântat că încă nu sunam ca lumea, dar am fost ca spectatoare dornice să vedem cât mai multe trupe. Am fost încântate de “Sfinx”, “Roşu şi negru”, cu Ovidiu Lipan (Ţăndărică), “Metronom”, cu opera lor pop “Sinestezie”, “Olimpic“ cu suita de preludii după cântece bisericeşti.
     Ţăndărică luase premiul întâi. Băgase sala în “flăcări” cu solo-urile lui de tobe. Apoi Dan Andrei Aldea, premiul pentru originalitate. ”Metronom”, premiul întâi pentru opera pop. Dar eu îl căutam pe Ţăndărică… Doream să-mi arate cum să fac break-uri combinate pe mai multe tumuri. A fost greu să dau de el… Era asaltat de fete, din cu totul alte “motive“ decât cele instrumentale, dar am reuşit, şi mi-a spus să-l caut la Club “Zeppelin”, unde repetă. L-am căutat şi a fost neaşteptat de binevoitor. Am învăţat multe de la băiatul acesta, care mă surprindea cât de spontan şi talentat era.
     Pe “Sfinx” i-am cunoscut personal într-o altă conjunctură. Pe 22 mai, la filmările pentru “Echinocţiu”, unde eu şi Anca făceam figuraţie, ne-am împrietenit rapid şi, pe 25 ale aceleiaşi luni, am cântat la Student Club pe sculele lor. Mare bucurie pentru noi să cântăm pe o astfel de aparatură... altă viaţă!
      Cântări mai importante n-au fost în formula de 3, de fapt nici n-au mai fost... Venise vara şi, odată cu ea, şi bac-urile noastre. Carmen se pregătea şi pentru Facultatea de Arte Plastice. Anca făcuse şi ea un an pregătitor pentru Arhitectură, dar se speriase de matematică şi se hotărâse să dea la Design, Pag. 16