Pe culmea valului
Home
Prefață
Pag. 2
Pag. 3
Pag. 4
Pag. 5
Pag. 6
Pag. 7
Pag. 8
Pag. 9
Pag. 10
Pag. 11
Pag. 13
Pag. 14
Pag. 15
Pag. 16
Pag. 17
Pag. 18
Pag. 19
Pag. 20
Pag. 21
Pag. 22
Pag. 23
Pag. 24
Pag. 25
Pag. 26
Pag. 27
Pag. 28
Pag. 29
Pag. 30
12

cântau formații și ne rugam de băieți să ne lase și pe noi să interpretăm câteva piese pe sculele lor… Mai din curiozitate, mai din politețe ne lăsau și cântam din prima; ce bucurie era! … Așa am cântat la Litere, Medicină, Mântuleasa, Geografie, Student Club, Drept, IPGG, Arhitectură…
     Lidia (e-mail): De Facultatea de Drept iată ce am scris în “Jurnalul meu”:
      “9 Mai 1971… eșec groaznic al formației “Catena” la Drept. Am cântat ca niște găleți!… groaznic și înfiorător!… de necaz ne-am dus la clubul “Universitas” și ne-am suit pe scara de incendiu direct pe acoperiș. Dar să povestim mai pe larg. Cântaserăm la Litere, Arhitectură, IPGG și avuseserăm succes. Eu eram înnebunită după tobe și voiam să fac baterie de performanță - eram convinsă!... Cu pianul nu făceam nici o treabă și voiam să-mi trăiesc viața! Asta era muzica mea! Cu pianul nu puteam să-mi consum energia... Toți studenții mă salutau acum ca bateristă, nu ca pianistă! Dar mai aveam multe de învățat… de fapt aveam TOT de învățat, pentru că băteam după ureche! Și apoi mă simțeam bine pe scenă cu Anca și Carmen, două trăznite care mult s-au căutat până s-au găsit! La Drept a ieșit așa de nasol că m-am mirat cum de nu ne-am prăbușit toate trei, fiecare sub instrumentul ei! Am plecat de-acolo repede, ca să nu ne mai vadă cât de “formația lu’ pește” eram. Anca era nenorocită!… Eu am vrut să mergem la “Universitas”, că acolo cânta Arpy (Arpad Dezso, prietenul meu), dar Ancăi nu-i ardea de așa ceva. Dan Mitrea, prietenul Ancăi, era cam nepăsător… se urca în toți pomii (ca de obicei) și fluiera fals (săracul!… nu avea “ureche” deloc și nici 2 dinți în față!). Ne-am așezat pe scări, în spatele “Universitas”-ului. Dan a început să se urce pe niște magazii, iar Anca fierbea ca un cazan și-l înjura de mama focului… Dan zâmbea nevinovat și nu înțelegea nimic… ”- Haideți pe scara de incendiu până sus!” - a zis Anca, așa, ca să-și înece necazul. Am început să urcăm… Tipii din incinta facultății ne priveau uimiți, întrebându-ne: “- Unde vă duceți?” “- Sus!” – spuse Anca, mirată de întrebare. “- De ce?” – au întrebat ei. “- Pariu”! – spuse Anca.
     Directoarea Lazăr, când ne-a văzut, s-a înverzit și a chemat miliția. Noi am ajuns cu bine până sus, dar după 5 minute au apărut studenții și ne-au somat să coborâm. Dan își găsise niște cunoștințe printre cei de la organizația de partid și, datorită lor, ne-am ascuns într-o cămăruță pe care scria “Administrație”. Miliția tot ne-a găsit și degeaba le-a explicat Anca de pariul nostru, că un milițian tânăr și mare cât un dulap ne-a dus la secție… Acolo alți trei milițieni, la fel de mari, ne-au luat la întrebări și când au văzut că eu, Anca și Carmen nu figuram pe lista cu “parașute”, iar Dan n-avea cazier, ne-au dat drumul… Când am ajuns la blocul Ancăi, mama ei era deja în stradă, disperată că miliția i-a luat fata. Dar s-a liniștit. Pag. 13