Pe culmea valului
Home
Prefață
Pag. 2
Pag. 3
Pag. 4
Pag. 5
Pag. 6
Pag. 7
Pag. 8
Pag. 9
Pag. 10
Pag. 11
Pag. 12
Pag. 14
Pag. 15
Pag. 16
Pag. 17
Pag. 18
Pag. 19
Pag. 20
Pag. 21
Pag. 22
Pag. 23
Pag. 24
Pag. 25
Pag. 26
Pag. 27
Pag. 28
Pag. 29
Pag. 30
13

     Ne mutaserăm deja din toamna anului 1970 cu toate instrumentele la Student Club. Fiecare primise ceva bani de la părinți ca să-și cumpere o chitară electrică, de la magazinul “Muzica”, iar Anca o convinsese pe maică-sa să-i cumpere și un amplificator de 15 wați, „Doina”. Eu nu aveam tobe iar părinților mei nici prin cap nu le trecea să dea bani pe așa ceva; se încăpățânau în ideea ca eu să fac pian de performanță. Eram disperată și Anca mi-a sărit în ajutor. Reușise s-o convingă pe maică-sa să mai contribuie cu 300 de lei ca să-mi cumpere mie niște tobe vechi, de la un fost baterist al Teatrului “C. Tănase” care ieșise la pensie. Tobele erau vai de mama lor… cu fețe din piele de porc, pedala de fus era legată cu sfoară, cea de tobă mare era pe arc, care se rupea când ți-era lumea mai dragă, și se mai și clătinau pe picioare dacă loveai mai tare în ele. Totuși eram mulțumită - scăpasem de cratițe și oale și aveam tobe adevărate. Primisem o sală de repetiție, cu condiția să cântăm gratuit la toate serile de dans organizate de Toma Laurențiu, directorul Student clubului. Repetițiile le făceam zilnic, câte 8, 9 ore. Eu începusem să iau repetițiile din ce în ce mai în serios. Nu mi-a fost greu să-mi capăt independența mâinilor și a picioarelor, dar trebuia să exersez singură timpii tari, break-uri egale. Oboseam repede, nu mă mai puteam concentra și înjuram... Cel mai des pomeneam de morții mamei tobelor, de crucea mamei lor și de gura lor! Mă blocam și nu mai știam nici ceea ce știam. Dar Anca stătea lângă mine și mă încuraja: „Hai, Lidio, că poți! Știu eu că poti!”... mă uitam urât la ea, și aveam impresia că mă tortura, iar eu eram... o martiră! O dată, la niște trioleți de tum-uri cu toba mare, n-am mai rezistat... am azvârlit cu bețele după ea! De nimerit, n-am nimerit-o, că nu prea vedeam la distanță. Dar Anca nici măcar nu s-a ferit. S-a sculat liniștită de pe scaun, a luat bețele de jos, mi le-a pus în mână și mi-a zis zâmbind: „Hai, mai încearcă o data, hai că merge, trebuie să meargă”. Rămăsesem mască de cât㠄pajiște” avea pe chip... M-am liniștit imediat. Am reluat din nou, și din nou, și... a iesit! Să te ții chiuituri și răcnete, de parcă cine știe ce cucerisem... De fapt, fata asta avea de gând să mă pună să fac solo de tobe. Aceasta s-a întâmplat mai târziu, dar cu ce certuri și scandaluri, că nu mă lăsam deloc. Ajungem și acolo...
     Spre disperarea părinților mei, iar am început să chiulesc de la școală, dar de data aceasta aveam motiv serios. Ni se propusese să cântăm la o seară de dans la ASE și trebuia să învăț piesele în timp destul de scurt și aceasta era problema: tot de concentrare. Îmi zbura mintea hai-hui și încurcam piesele între ele. De începuturi nici nu mai vorbesc, erau vraiște în capul meu. Trebuia să-mi scriu pe hârtie aranjamentul pentru fiecare piesă, cu break-uri cu tot. Anca comenta: „iar scrii... macaroane?”, ceea ce însemna că scriam break-uri pe note. De multe ori făceam niște break-uri pe care ea le considera grozave și mă oprea brusc: „Mai fă-l o dată, ca să nu-l uiți!” DracuŽ dacă mai știa să-l facă - le făceam pe moment, fără să mă gândesc, și tot pe moment le și uitam... Tot ea le ținea minte și mi le arăta din nou, iar eu scriam „macaroane” pe hârtie și o agățam de stativul de cinel; repetam citind hârtia. Avea fata asta un Pag. 14