Pe culmea valului
Home
Prefață
Pag. 2
Pag. 3
Pag. 4
Pag. 5
Pag. 6
Pag. 7
Pag. 8
Pag. 9
Pag. 10
Pag. 11
Pag. 12
Pag. 13
Pag. 14
Pag. 15
Pag. 16
Pag. 17
Pag. 18
Pag. 19
Pag. 20
Pag. 21
Pag. 22
Pag. 23
Pag. 24
Pag. 25
Pag. 26
Pag. 27
Pag. 28
Pag. 29
30

erau așa de triste încât plângeam și nu mă mai puteam opri. Cel mai mult mi-a plăcut la Ambasada americană... era „Vest", pe bune, și tare „important㔠eram! Ce dacă toate sculele intrau în stația „Fender” a Ancăi.
     Anca (e-mail): Nu mai știu cine ne-a făcut relația cu Ambasada... dar știu că de fapt consulul ne-a invitat să cântăm acolo. Tipul (i-am uitat numele) se îndrăgostise de mine, dar îmi vorbea tot timpul cu dumneavoastră. Cred că era căsătorit și nu-și permitea să mă agațe, dar mi-a dat să înțeleg că e mort după mine și nu știe ce să facă. Și dovada cea mai barosană a fost că m-a luat cu el la expoziție, m-a dus direct la Instrumente Muzicale și m-a întrebat care amplificator îl vreau, la care eu am rămas mască. Erau o grămadă de amplificatoare, unul mai bun decât celălalt! La început mi-a fost jenă să-mi aleg unul... Erau firme serioase, deci scumpe, și știam că trebuie să plăteasca gagiul. El s-a prins și mi-a dat curaj zicându-mi să nu-mi fac probleme și să-mi aleg ce-mi place, căci va fi plătit prin cântări cu trupa. Pusesem deja ochii pe un „Fender Twin Reverb” și i-am zis că-l vreau. S-a dus brusc și a vorbit nu știu ce cu americanii lui... s-a întors și mi-a zis: „Now it’s your amplifier”! Am sărit în sus de bucurie! A trebuit să mai aștept câteva zile până la sfârșitul expoziției ca să pot să-l iau pe Fender acasă. A rămas să cântăm cu trupa de 8 ori, iar eu să le plătesc pe fete. N-am mai cântat după aceea decât o dată că s-a schimbat consulul.
     Îmi mai aduc aminte de băutura noastră preferată - scotch, Johnny Walker + Cola. Nu eram noi cine știe ce băutoare... beam cantități mici că ni se făcea rău. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreuna din noi beată de să nu mai știe de ea. Eram puțin pilite sau, mai bine zis, bine dispuse. Știam că dacă beam mai mult vomitam.
     Emilia (interviu): Îmi mai aduc aminte și de turneul cu Televiziunea... Eram invitate în „Cenaclul Literar” condus de Dinu Săraru și Marin Sorescu... prezenta Viorel Grecu. Eram cazați toți la hotel „Arcașul", dar nu mai știu în ce oraș. Cenaclul se ținea prin casele de cultură iar după spectacol mai trăgeam o cântare în barul hotelului. Nu prea aveam bani... Televiziunea plătea și prost, și după o lună de la turneu; venea Liviu Oprea și ne aducea de mâncare. Ni se cerea să facem play-back numai pentru Televiziune... Știu că publicul s-a supărat rău de tot... A început să fluiere și să bată din picioare, cerea să cântăm „electric”, așa că trebuia să cântăm de două ori, o dată pentru Televiziune și o dată... „electric”, pentru public!
     Lidia (e-mail): Măi Anco, habar n-am cum a fost spectacolul de la Sala Palatului, cu debutul Emiliei pe bas... Nici ea nu-și mai aduce aminte... Hai măi, „zburdă-ți” mintea și zi-mi cum a fost! Plus că mi-a mai zis și de o cântare la Urziceni... Trebuia să ținem singure un spectacol întreg... Mie mi-a fost rău, n-am mai putut să bat, voi ați anunțat în sală să vină un tobar să vă ajute... a apărut unul, Sile, de-l știa tot orașul ca fiind cel mai tare... (va urma?)