3
     Asta e pe scurt istoria... Deci nu „eu şi Păun ne-am ataşat la grupul ei", deoarece ea n-avea nici un grup (cel puţin aici, în Germania), iar noi n-am fi avut chef să cântăm muzică de bar.
     Lidia (e-mail): Păi eu ştiu că aşa a fost dar se pare că aceşti... „oameni de specialitate" de la noi îşi permit să improvizeze - adică "Temă cu Variaţiuni" (Bach? mic copil faţă de ei!) - şi, sinceră să fiu, nici n-am chef să stau să le explic. În orice caz, nu-i corect să denaturezi istoria unei formaţii care pentru vremea aceea a însemnat ceva.
     Anca (e-mail): Fii atentă, Lidio! Ce-ar fi să scriem noi o carte? Sau mai bine zis tu... că pe tine te cheamă Creangă, ca pe marele scriitor. Adică tu eşti acolo, o scrii pe meleagurile unde s-a născut Catena, şi ai şi posibilitatea să iei şi interviu de la fostele membre ale formaţiei. Eu colaborez cu tine de aici, din Germania, prin e-mail. Ce zici?
     Lidia (e-mail): Iuhuuuuuuuuu!... Marfă!!!! Hai Anco să începem cu începutul... "Cum ţi-a venit ideea de trupă de gagici?"
     Anca (e-mail): "Păi, nu mi-a venit ideea să-mi fac trupă de gagici... Mi-a venit ideea să-mi fac o trupă. Hai să încep cu începutul!
     Pe la vreo 5 ani m-a întrebat mama ce vreau eu să mă fac atunci când voi fi mare, iar eu i-am răspuns, fără nici o ezitare… artistă. Doi ani mai târziu am început să iau lecţii de balet şi am crezut că ăsta îmi este viitorul. M-am înşelat, căci eu eram fascinată de muzica după care dansam şi nu după dans. Acasă aveam pian, dar mama nu reuşise nici cu miliţia să mă convingă să cânt la acest instrument!
     Toate doamnele mai în vârstă care veneau la noi în vizită vorbeau franţuzeşte şi cântau la pian. Nu suportam franceza şi pianul! Amândouă mi se păreau "afectate" şi "prăfuite". Deci, REVOLUŢIE: engleză şi chitară. Tata era administrator la Căminul Studenţesc al Conservatorului "Ciprian Porumbescu", şi într-una din zile mi-a adus o mandolină dărăpănată a vreunui student. Am lipit-o eu cu leucoplast cum m-am priceput şi am început să cânt pe o coardă, că restul corzilor erau dezacordate şi n-aveam habar cum să le acordez… De fapt, mint. Nici nu cred că ştiam dacă e acordată, şi nici măcar nu ştiam ce înseamnă "a acorda". Oricum, vreau să spun că începusem să cânt pe o coardă tot felul de prostii, ca de exemplu melodia "Prieten drag". Mă "ducea" urechea, nu pot să zic nu, dar note nu ştiam "o boabă".
     După ce-am văzut filmul "Tinerii" de vreo 10 ori, mi se năzărise rău de tot să mă fac chitaristă, sau cel puţin să învăţ la chitara aia de se conecta la curent electric. Nu eram mulţumită de mandolina de la tata, că nu era chitară şi nu era electrică. Drept urmare, pe o foaie de caiet dictando mi-am desenat conştiincioasă griful de la chitară şi am început să studiez cele 2-3 acorduri pe care le "ciugulisem" de la vreun muzicant sau altul. Cu vocea intonam corect şi cântam cât puteam de tare acordurile pe care le studiam pe foaia de caiet... Asta numai ca să-mi enervez părinţii, cu speranţa că o să-mi cumpere o chitară, chiar şi rece ("electricele" erau prea scumpe). Dorinţa mi s-a îndeplinit când Pag. 4