27
     Aşteptam nerăbdători ca să vedem dacă individul vine sau nu. Eram 90% siguri că n-o să vină, dar la un moment dat am auzit nişte paşi care se apropiau de camera ei. O fi, n-o fi?! O scârţâială de uşă iar vocea Păuniţei care răsună din difuzoarele casetofonului: „- Ai venit, fluturaşule?!”... ne-a făcut să izbucnim în râs, dar aşa de tare că a trebuit să ne ţinem de nas şi de gură ca să nu fim auziţi. Studentul începuse s-o întrebe tot felul de prostii, la care Păuniţa n-avea nici un chef să-i răspundă, aşa că ne-am tăvălit din nou pe jos de râs auzind comentariul ei: ”- I-auzi măi băiatule, ai venit aici ca să purtăm discuţii intelectuale sau să ne f...!?” A zis-o aşa pe faţă şi aşa de direct (mai mult ca să ne facă nouă show-ul) că băiatul s-a cam speriat şi i-a zis: ”- Vorbesti aşa de tare de parc-ai vorbi în microfon”! Noi leşinaserăm de râs şi ne gândeam ca nu cumva să descopere microfonul de pe noptieră. Nu l-a descoperit... Ce-a urmat e clar, nu trebuie să descriu povestea în amănunt. În afară de faptul că era să pice dulapul din camera mea peste noi, din cauza cutremurului din patul camerei alaturate! Sfârşitul poveştii e scurt şi clar. El: „A fost foarte frumos cu tine, cred că m-am îndrăgostit puţin!”... Ea: „Foarte bine, mulţumesc frumos... Acum poţi să te îmbraci şi să pleci! Pa!”
     Două săptămâni distractive în tabăra de la Buşteni. S-a cântat foarte bine şi hit-ul sezonului a fost: „Haide Sportul, hai studenţii, repetenţii!”
     Lidia (e-mail): Eu am venit cu coada-ntre picioare chiar în ziua în care ajunseserăţi voi la „Universitas” cu sculele de la Buşteni. Eram şi cu Cicorschi după mine, care stătea cuminte într-un colţ... adică nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Voiam să vin înapoi la tobe... Era şi Vali, dar lui nu-i păsa, ce treabă avea el cu trupa de fete. N-am îndrăznit să vin direct la tine ca să-ţi spun că ştiam ce mă aştepta... M-am dus la Păuniţa s-o bag la înaintare, iar ea cică: „Las-o Lidio, ia-o uşor... ai răbdare că vorbesc eu”. Am stat eu de-o parte, dar tot auzeam... Zicea Păuniţa cică: „Băi Anco!... Ia-o pe asta înapoi că nu găsim altă fată... Lasă-l pe Vali, că nu se potriveşte”. Tu nu şi nu, că să nu mai vezi... dacă am plecat, dusă să fiu! Păuniţa, iar: „Băi Anco! Las-o măi,... e ţicnită,... asta e, Lidiuţa – Diliuţa, dar e a noastră! Uite, promite că nu mai face”... Şi atunci am sărit eu să-mi cer iertare,... să jur că nu mai fac... Cred că am şi plâns, că tare îmi părea rău! Am zis că n-o să se mai întâmple niciodată şi aşa a fost! În schimb, la scurt timp după revenirea mea în trupă m-am luat la bătaie cu Carmen; sau ne-am despărţit de ea că era şeptară?
     Anca (e-mail): Şi eu mi-aduc perfect de bine aminte că era şeptară, dar era foarte muncitoare şi reuşea să scape de 7. Chiar ştiu şi o piesă pe care am lucrat-o eu cu ea, nu mai ştiu cum o chema da´ era în ¾ şi basul era la, mi, mi, sol, re, sol – toate notele pătrimi. Am studiat mult cu ea piesa asta şi până la urmă a scos-o la iveală. Avea într-adevăr mici probleme ritmice, dar compunea foarte frumos şi cu sensibilitate. Nu din cauză de 7 am dat-o afară din formaţie... O să-ţi aduci aminte imediat! Trebuia să cântăm la Biologie, jos, în sala mare. Era deja plin şi toţi aşteptau să începem. Nu mai ştiu de ce (asta trebuie să ştii tu), înainte să începem să cântăm (eram deja toate pe scenă, cu sculele în mână) Pag. 28