Pe culmea valului
Home
Prefață
Pag. 2
Pag. 3
Pag. 4
Pag. 5
Pag. 6
Pag. 7
Pag. 8
Pag. 9
Pag. 10
Pag. 11
Pag. 12
Pag. 13
Pag. 14
Pag. 15
Pag. 16
Pag. 17
Pag. 18
Pag. 20
Pag. 21
Pag. 22
Pag. 23
Pag. 24
Pag. 25
Pag. 26
Pag. 27
Pag. 28
Pag. 29
Pag. 30
19

rezolva problemele uteciștilor și a studia hotărârile ce se luau în congresele naționale UTC. Problemele uteciștilor erau inexistente, congresele UTC erau cu duiumul, iar hotărârile cu pricina le învățasem pe dinafară, ele fiind aceleași ca pe vremea când eram în școală. Totul era o mare mascaradă, care mie-mi folosea pentru a ”dispărea” de la școală și a “apărea” la repetițiile cu trupa, unde într-adevăr aveam probleme importante de rezolvat, mai ales că eu nu mai puteam face față cu tobele prăpădite pe care le aveam. Pielea de porc nu mai rezista la loviturile mele și le-am înlocuit cu pungi de plastic întinse pe cerc, dar nici alea nu rezistau. Îmi “mâncam” timp și nervi lipind și înlocuind fețe de tobe. Și iar a intervenit problema banilor, pe care eu nu-i aveam, ca de obicei, iar bursa mea lunară de 300 de lei, de la Conservator, nu-mi ajungea. Nu mai știu cum s-a întâmplat, dar tu ai cunoscut-o chiar în perioada aceea pe Mihaela Surulescu (Mela), care avea o trupă de fete “Madix” și cânta seară de seară la “Restaurantul Universității”. Te-a luat în trupă să cânți vocal? Țin minte că și eu am cântat cu ea în restaurant, dar cu pianul... Cum a fost?
      Anca (e-mail): Pe Mihaela Surulescu, sau Mela, am cunoscut-o la Student Club, din câte mi-aduc eu aminte. Cânta la chitară în formația ei de fete, “Madix”, și avea nevoie de basistă ca să înceapă programul la “Restaurantul Universității”. M-am oferit eu să cânt pe bas ca să fac rost de bani să-ți cumpăr ție tobe. După câtva timp am reușit “să te trag” și pe tine în trupă, la pian. La saxofon și flaut avea o țigăncușă cu părul blond decolorat (arăta bine), o chema Nuți, iar la tobe tot o “brunetă”, cu părul ondulat, tunsă scurt, fosta tobară de la „Venus”, Eugenia Tomescu. Trăgeam cu vocea și eu, și Mela. Ea cânta piesele mai “șlagăre”, iar eu pe cele mai “rock-iste”. Mihaela și Nuți cântaseră o perioadă și la “Venus”. La “Restaurantul Universității” am cântat de Revelionul 1971-1972 în rochii roșii, “mini”, confecționate dintr-un fel de mușama din plastic. Eu mai aveam și niște cizme albe, din “scai” (tot un fel de plastic), lungi până deasupra genunchiului, pe care mi le cumpărase maică-mea de la colega ei de birou, care, la rândul ei, le primise „din pachet” venit din străinătate.
     Lidia (e-mail): Dumnezeule, în ce fel “arătam” și ce mândre eram! Mihaela ținuse neapărat să fim așa “gătite” de Revelion - așa îi ceruse șeful de restaurant și nu putea să-l refuze că ne plătea bine pentru vremea aceea, aveam contract cu el pentru 1500 de lei pe lună... Era primul Revelion cântat cu tine, la care mai primisem câte 100 de lei în plus. Ce mișto a fost! Cântam în fiecare seară până la 12 noaptea, iar dimineața dormeam la cursuri cu capul pe bancă. Părinții mei aflaseră de istoria asta și nu i-a deranjat. Erau mulțumiți că începusem să câștig bani, dar mă îndemnau să nu renunț la Conservator. Pe mine tocmai lucrul ăsta începuse să mă pună pe gânduri... Nu mai știam ce să fac, dacă să continuu sau nu să merg la cursuri, pentru că era prea obositor și apoi... prinsesem gustul banului și nu mai realizam la ce putea să-mi fie de folos facultatea. Îmi făceam chiar scrupule; mă gândeam că ocup un loc care altui student i-ar fi folosit cu adevărat. Pag. 20