19
rezolva problemele uteciştilor şi a studia hotărârile ce se luau în congresele naţionale UTC. Problemele uteciştilor erau inexistente, congresele UTC erau cu duiumul, iar hotărârile cu pricina le învăţasem pe dinafară, ele fiind aceleaşi ca pe vremea când eram în şcoală. Totul era o mare mascaradă, care mie-mi folosea pentru a ”dispărea” de la şcoală şi a “apărea” la repetiţiile cu trupa, unde într-adevăr aveam probleme importante de rezolvat, mai ales că eu nu mai puteam face faţă cu tobele prăpădite pe care le aveam. Pielea de porc nu mai rezista la loviturile mele şi le-am înlocuit cu pungi de plastic întinse pe cerc, dar nici alea nu rezistau. Îmi “mâncam” timp şi nervi lipind şi înlocuind feţe de tobe. Şi iar a intervenit problema banilor, pe care eu nu-i aveam, ca de obicei, iar bursa mea lunară de 300 de lei, de la Conservator, nu-mi ajungea. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat, dar tu ai cunoscut-o chiar în perioada aceea pe Mihaela Surulescu (Mela), care avea o trupă de fete “Madix” şi cânta seară de seară la “Restaurantul Universităţii”. Te-a luat în trupă să cânţi vocal? Ţin minte că şi eu am cântat cu ea în restaurant, dar cu pianul... Cum a fost?
      Anca (e-mail): Pe Mihaela Surulescu, sau Mela, am cunoscut-o la Student Club, din câte mi-aduc eu aminte. Cânta la chitară în formaţia ei de fete, “Madix”, şi avea nevoie de basistă ca să înceapă programul la “Restaurantul Universităţii”. M-am oferit eu să cânt pe bas ca să fac rost de bani să-ţi cumpăr ţie tobe. După câtva timp am reuşit “să te trag” şi pe tine în trupă, la pian. La saxofon şi flaut avea o ţigăncuşă cu părul blond decolorat (arăta bine), o chema Nuţi, iar la tobe tot o “brunetă”, cu părul ondulat, tunsă scurt, fosta tobară de la „Venus”, Eugenia Tomescu. Trăgeam cu vocea şi eu, şi Mela. Ea cânta piesele mai “şlagăre”, iar eu pe cele mai “rock-iste”. Mihaela şi Nuţi cântaseră o perioadă şi la “Venus”. La “Restaurantul Universităţii” am cântat de Revelionul 1971-1972 în rochii roşii, “mini”, confecţionate dintr-un fel de muşama din plastic. Eu mai aveam şi nişte cizme albe, din “scai” (tot un fel de plastic), lungi până deasupra genunchiului, pe care mi le cumpărase maică-mea de la colega ei de birou, care, la rândul ei, le primise „din pachet” venit din străinătate.
     Lidia (e-mail): Dumnezeule, în ce fel “arătam” şi ce mândre eram! Mihaela ţinuse neapărat să fim aşa “gătite” de Revelion - aşa îi ceruse şeful de restaurant şi nu putea să-l refuze că ne plătea bine pentru vremea aceea, aveam contract cu el pentru 1500 de lei pe lună... Era primul Revelion cântat cu tine, la care mai primisem câte 100 de lei în plus. Ce mişto a fost! Cântam în fiecare seară până la 12 noaptea, iar dimineaţa dormeam la cursuri cu capul pe bancă. Părinţii mei aflaseră de istoria asta şi nu i-a deranjat. Erau mulţumiţi că începusem să câştig bani, dar mă îndemnau să nu renunţ la Conservator. Pe mine tocmai lucrul ăsta începuse să mă pună pe gânduri... Nu mai ştiam ce să fac, dacă să continuu sau nu să merg la cursuri, pentru că era prea obositor şi apoi... prinsesem gustul banului şi nu mai realizam la ce putea să-mi fie de folos facultatea. Îmi făceam chiar scrupule; mă gândeam că ocup un loc care altui student i-ar fi folosit cu adevărat. Pag. 20