18
     Lidia (e-mail): S-a terminat foarte repede... Am mai stat doar vreo câteva zile la mare. Bani nu mai aveam nici de “naş“ şi ne-am întors cu autostopul. Pe drum iar ne-a oprit miliţia să ne întrebe ce căutăm în camion, dar am scăpat mai uşor de data asta, chiar şi cu mine fără buletin, că era un august torid şi miliţianul plictisit. Ajunse acasă, eu m-am dus la secţie să anunţ pierderea buletinului. M-au chemat peste trei zile să-mi dea altul. Numai că peste trei zile, eu eram la tine şi nu ştiu ce puneam la cale... cert e că uitasem definitiv de buletin. Când mi-am adus aminte de el era spre ora patru după-amiază. Am rupt-o la fugă spre autobuz să ajung la Secţia 14 de Miliţie. Tot drumul m-am gândit la formaţia noastră... Am coborât în faţa secţiei, am traversat în grabă şi, cu gândul la formaţie,... m-a călcat maşina. De fapt m-a lovit aşa de rău că n-am mai ştiut nimic până a doua zi, când m-am trezit la spital. Mă durea capul rău şi mă întrebam “oare pentru cine venisem eu acolo în vizită, cine era bolnav”? Mi-a venit să vomit.
     Am vrut să mă duc la WC şi... mi-am dat seama că eram în pat şi că eu eram... pacienta. Am vrut să mă mişc şi m-au durut groaznic toate oasele. Atunci am realizat ce-i cu mine, întrebându-mă dacă nu cumva am avut vreun accident. Până să ajung eu la WC am căzut şi am vomat pe hol. O infirmieră „m-adunat” de pe jos. De la ea am aflat că aveam şi capul spart, pentru că se apucase să-mi schimbe bandajul. În spital nu m-au ţinut decât 3 zile, pentru analize. Lovitura de la cap nu era gravă, oasele erau numai zdruncinate, iar analizele au ieşit bune. Nici un pericol ca în urma accidentului să plec “nebună” din spital.
     A venit tata şi m-a luat. Cum am ajuns acasă ţi-am dat telefon şi ne-am văzut imediat. Erai foarte optimistă în privinţa mea, aşa cum ai fost toată viaţa şi în toate privinţele. Eu îi dădeam zor că vai, capul! că vai, rămân cu sechele, iar tu ziceai: “Lasă Lidio! Ai capul mare şi rezistent, n-ai cum să rămâi tu nebună că asta-i starea ta naturală!” Începusem iar repetiţiile. Eu mă chinuiam cu piciorul stâng, unde aveam fisură coxofemurală, dar nu mă lăsam! Am mai dat chiar şi câteva concerte, tot aşa şchiopătând.
     Şi uite aşa a venit şi toamna, eu am început să merg la Consevator şi să mă plictisesc îngrozitor la cursuri. Nu ştiu cum era sistemul acela de învăţământ, dar ni se predau aceleaşi lucruri pe care deja le mai învăţasem o dată în şcoală. Ca să pot avea mai mult timp liber pentru formaţie am cerut să fiu “utecistă” (în şcoală mi se refuzase din cauza comportamentului neadecvat), ba am cerut chiar să reprezint anul 1 în BOB (Biroul Organizaţiei de Bază). Ca reprezentantă UTC a anului 1 puteam să plec de la cursuri, chipurile pentru a Pag. 19