Pe culmea valului
Home
Prefață
Pag. 2
Pag. 3
Pag. 4
Pag. 5
Pag. 6
Pag. 7
Pag. 8
Pag. 9
Pag. 10
Pag. 11
Pag. 12
Pag. 13
Pag. 14
Pag. 15
Pag. 16
Pag. 17
Pag. 18
Pag. 19
Pag. 20
Pag. 21
Pag. 23
Pag. 24
Pag. 25
Pag. 26
Pag. 27
Pag. 28
Pag. 29
Pag. 30
22

rămas cu noi, iar tu ai fost foarte mulțumită că-ți picase ca din cer o tipă care să cânte și la flaut, și la saxofon, așa cum îți doreai.
     Ortansa era foarte talentată. Avea înclinații native spre improvizație, se descurca cu ușurință pe tastele saxofonului, chiar dacă unele erau legate cu zgârci. Piesele compuse de tine erau astfel construite încât să fie destul loc și pentru solo-urile ei. Cu flautul era mai timidă... Nu se prea lăsa la solo-uri de flaut... Da' știu că o dată i-ai făcut-o! Ai anunțat solo de flaut și am plecat toate de pe scena. A început ea timid, că nu se auzeau decât niște fiu-fiu-uri care nu spuneau nimic, dar după aia s-a descurcat.
      Mai greu era pentru Ortansa memorarea strofelor și refrenelor... și din nou Anca noastră - „șefuța”, cum îi spuneam noi - stătea până noaptea la sala de repetiție ca s-o învețe pe Ortansa piesele. Atâta se lungeau repetițiile încât tatăl ei o asteniza pe maică-ta cu telefoanele.
      „Doamna Vijan, păi nu se poate asa... Fata mea vine mereu târziu acasă cu repetițiile astea... cine știe ce fac ele pe-acolo... Dacă o prind, eu sunt ca „Mannix”, descopăr tot, și o rad în cap de nu se mai uită nimenea la ea!”
     Biata maică-ta nici nu mai apuca să deschidă gura! Iar noi ne continuam repetițiile... Începuse să sune bine de tot, suna pachet, sunam împreună. Lumea vorbea din ce în ce mai des despre noi, iar pe 29 decembrie iată-ne în Topul Săptămâna; Anca pe locul 18, iar eu pe 19 și de atunci n-am mai iesit din topuri, intrând ba la cele mai bune piese, ba la cei mai buni instrumentiști. Treaba e că noi cu Gina n-am putut să cântăm mult. Tot timpul eram criticate de organizațiile UTC de peste tot pe unde cântam. Ni se spunea să renunțăm la ea, iar pe mine mă băteau la cap să nu mai “țopăi” pe tobe că-mi saltă pieptul și... iar dă a capitalism. N-am renunțat la ea, iar eu purtam numai tricouri cu 3 numere mai mari, ca să nu se mai vadă nimic! Până într-o seară, pe 20 martie '73, când Gina a făcut-o lată. Era la Student Club o reuniune a tuturor organizațiilor UTC sau așa ceva. Trebuia să cântăm noi... Am început bine, cuminți, până când Gina n-a mai rezistat. Nu știu de unde a găsit niște pongosuri mici, pe care, stând pe jos, și le-a așezat între picioare și a început să bată în ele, dându-și capul pe spate de ziceai că e “apucată“... Succesul printre studenți a fost monstruos, dar șefii UTC ne-au consemnat.
     Toma Laurențiu (directorul Casei Studenților - interviu): Și totuși am reușit să vă iau apărarea față de BOB (Biroul Organizației de Bază), luându-mi angajamentul (a câta oară?) să vă lămuresc conform directivelor UTC. Boacăna cea mare ați făcut-o la Ambasada americană. V-am trimis să cântați acolo pentru nu știu ce cocteil... Ați mai cântat voi acolo și pentru alte cocteiluri, chiar și pentru Ziua lor Națională, dar de data asta Gina voastră s-a suit pe mese și a început să cânte și să țopăie ca la ea acasă. La mine a ajuns că s-ar fi dezbrăcat chiar, dar Anca mi-a spus că nici gând de așa ceva. Cert e că mi-au venit la poartă 2 mașini de securiști care m-au amenințat că dacă nu scap de voi îmi fac și mie, și vouă dosar penal. N-am avut ce să fac fetelor... a trebuit să renunț. Pag. 23