22
rămas cu noi, iar tu ai fost foarte mulţumită că-ţi picase ca din cer o tipă care să cânte şi la flaut, şi la saxofon, aşa cum îţi doreai.
     Ortansa era foarte talentată. Avea înclinaţii native spre improvizaţie, se descurca cu uşurinţă pe tastele saxofonului, chiar dacă unele erau legate cu zgârci. Piesele compuse de tine erau astfel construite încât să fie destul loc şi pentru solo-urile ei. Cu flautul era mai timidă... Nu se prea lăsa la solo-uri de flaut... Da' ştiu că o dată i-ai făcut-o! Ai anunţat solo de flaut şi am plecat toate de pe scena. A început ea timid, că nu se auzeau decât nişte fiu-fiu-uri care nu spuneau nimic, dar după aia s-a descurcat.
      Mai greu era pentru Ortansa memorarea strofelor şi refrenelor... şi din nou Anca noastră - „şefuţa”, cum îi spuneam noi - stătea până noaptea la sala de repetiţie ca s-o înveţe pe Ortansa piesele. Atâta se lungeau repetiţiile încât tatăl ei o asteniza pe maică-ta cu telefoanele.
      „Doamna Vijan, păi nu se poate asa... Fata mea vine mereu târziu acasă cu repetiţiile astea... cine ştie ce fac ele pe-acolo... Dacă o prind, eu sunt ca „Mannix”, descopăr tot, şi o rad în cap de nu se mai uită nimenea la ea!”
     Biata maică-ta nici nu mai apuca să deschidă gura! Iar noi ne continuam repetiţiile... Începuse să sune bine de tot, suna pachet, sunam împreună. Lumea vorbea din ce în ce mai des despre noi, iar pe 29 decembrie iată-ne în Topul Săptămâna; Anca pe locul 18, iar eu pe 19 şi de atunci n-am mai iesit din topuri, intrând ba la cele mai bune piese, ba la cei mai buni instrumentişti. Treaba e că noi cu Gina n-am putut să cântăm mult. Tot timpul eram criticate de organizaţiile UTC de peste tot pe unde cântam. Ni se spunea să renunţăm la ea, iar pe mine mă băteau la cap să nu mai “ţopăi” pe tobe că-mi saltă pieptul şi... iar dă a capitalism. N-am renunţat la ea, iar eu purtam numai tricouri cu 3 numere mai mari, ca să nu se mai vadă nimic! Până într-o seară, pe 20 martie '73, când Gina a făcut-o lată. Era la Student Club o reuniune a tuturor organizaţiilor UTC sau aşa ceva. Trebuia să cântăm noi... Am început bine, cuminţi, până când Gina n-a mai rezistat. Nu ştiu de unde a găsit nişte pongosuri mici, pe care, stând pe jos, şi le-a aşezat între picioare şi a început să bată în ele, dându-şi capul pe spate de ziceai că e “apucată“... Succesul printre studenţi a fost monstruos, dar şefii UTC ne-au consemnat.
     Toma Laurenţiu (directorul Casei Studenţilor - interviu): Şi totuşi am reuşit să vă iau apărarea faţă de BOB (Biroul Organizaţiei de Bază), luându-mi angajamentul (a câta oară?) să vă lămuresc conform directivelor UTC. Boacăna cea mare aţi făcut-o la Ambasada americană. V-am trimis să cântaţi acolo pentru nu ştiu ce cocteil... Aţi mai cântat voi acolo şi pentru alte cocteiluri, chiar şi pentru Ziua lor Naţională, dar de data asta Gina voastră s-a suit pe mese şi a început să cânte şi să ţopăie ca la ea acasă. La mine a ajuns că s-ar fi dezbrăcat chiar, dar Anca mi-a spus că nici gând de aşa ceva. Cert e că mi-au venit la poartă 2 maşini de securişti care m-au ameninţat că dacă nu scap de voi îmi fac şi mie, şi vouă dosar penal. N-am avut ce să fac fetelor... a trebuit să renunţ. Pag. 23